Jurnal de călătorie – Köln, 08-11 septembrie 2017

Vineri, 8 septembrie 2017
PRIMA ZI

Ruta Craiova – Köln. Ora opt și cincisprezece minute dimineața. Roțile avionului se desprind de asfalt, botul ascuțit al acestuia țintind către nori și mai departe. E al doilea zbor cu avionul din viața mea. Tata nu pare foarte emoționat, dar pentru mine e o experiență cu totul unică.
Odată cu senzația de ușurare pe care o resimt când decolăm, mă simt ca și cum – ca prin minune – toate grijile și frământările mele de copil dispar ca și cum nu ar fi existat niciodată și mă lasă cu inima curată, pregătită să fie umplută până la refuz cu zeci de amintiri și trăiri.

Două ore mai târziu, ajunși în aeroportul din Köln, așteptăm ca bagajul nostru să apară pe banda rulantă, iar când apare îl luăm și ne îndreptăm spre ieșirea din aeroport.
Mergem să ne cazăm la hotelul la care ne-am făcut rezervările, lăsându-ne toate bagajele în camere.
Nu pot spune că am căutat vreodată o cameră de hotel fabuloasă. Așa cum cred că am moștenit de la tata, atunci când mergi în locuri noi trebuie să le explorezi și să cauți să vizitezi și să te documentezi cu orice ocazie. Așadar, camerele noastre erau curate, încălzite și aveau tot ceea ce le trebuia pentru a fi comode pentru doi oameni care nu aveau să își petreacă prea mult timp în ele.
Îmi iau aparatul de fotografiat, nelipsitele căști și telefonul, un rucsac cu mâncare, apă și o carte și sunt gata de plecare.
Stabilesc cu tata să ne vedem pe acoperișul hotelului, iar când ajung acolo începem să ne plănuim traseul primei noastre zile.
Tata îmi propune să mergem să facem lucruri mai relaxante în această zi, deoarece zborul cu avionul a fost destul de obositor. Așadar, hotărâm ca în prima zi să mergem să ne plimbăm prin centrul orașului și să vizităm Gradina Botanică.
Pentru început am mers în centrul orașului, unde trona Catedrala „Sfântul Petru” – pe scurt Domul –, o clădire cu o arhitectură gotică dantelată și de o înălțime uluitoare – ajungând la peste o sută cincizeci și șapte de metri. Orașul este, în general, un oraș extrem de plin de viață, peste tot existând oameni care citesc, ascultă muzică, râd, vorbesc sau se plimbă cu bicicleta. Dar mulțimea de oameni adunată în jurul bijuteriei, atracției principale a orașului, mă uimește. Mă uimește prin cantitate, dar și prin diversitate. Oameni de tot felul de naționalități – de la germani nativi la asiatici, români, italieni, spanioli, englezi sau chiar francezi. Toți acești oameni admiră frumusețea impunătoarei clădiri și se distrează cântând, dansând, pictând sau pur și simplu plimbându-se în mulțime și bucurându-se de zgomotul haotic, dar în același timp organizat al mulțimii. Este ceva. Este ceva în mulțime, în fiecare om din mulțime. Chiar și în mine puțin, deși am ajuns aici cu doar câteva minute în urmă. Ceva ca un sentiment de unire, de libertate, de ușurare mă cuprinde încetul cu încetul. Este un sentiment comun, o trăire comună, o senzație comună. Ceva ce nu am mai simțit și nu voi simți – probabil – niciodată în România. Îmi iubesc țara, dar la noi oamenii parcă sunt mult mai crispați, mai ocupați. Prea ocupați să se bucure de lucrurile mici. La noi oamenii le pun etichete tuturor, deși abia dacă i-au văzut cinci minute pe stradă sau în stația de autobuz. La noi există frica de etichetă. Și cred că sentimentul pe care îl simt acum e exact opusul. Parcă nu îmi mai e frică de faptul că voi primi o etichetă, parcă mă simt mai liberă ca niciodată să fiu cine vreau să fiu. Și ăsta e un sentiment nou.
De asemenea, pot simți și mândria oamenilor. Cum adică mândria oamenilor? Mă refer la mândria aia pe care nu o mai resimte decât o mică parte din poporul nostru. Mândria față de țară, față de oraș. Și eu sunt mândră de țara mea și de orașul meu, iar oamenii din mulțimea în care mă aflu parcă emană sentimentele acestea.
Trag aer în piept și îmi pregătesc aparatul de fotografiat pentru a imortaliza momentul în câteva poze. După aceea mergem să luăm metroul pentru a ajunge în Grădina Botanică.
Ajunși acolo, începem să ne plimbăm și să admirăm multiplele specii de copaci și plante și să ne bucurăm de întreaga paletă cromatică a grădinii.
Am făcut atât de multe fotografii!
Grădina se întinde pe o suprafață uriașă – aproximativ unsprezece hectare – și este vizitată anual de peste un milion de vizitatori ce vin pentru a vedea cele zece mii de specii de plante și copaci.
Experiența mi-a rămas întiparită în minte, dar și pe retină, frumusețea naturii surprinzându-mă și bucurându-mi ochii.

Sâmbătă, 9 septembrie, 2017
A DOUA ZI

Trezită de la ora șapte și jumătate, la ora opt sunt pregătită să cobor la micul dejun.
Pe parcursul mesei, eu și tata plănuim ca pe ziua de azi să vizităm muzee – Kölnul având până la 40 de muzee și galerii de artă. Așadar, după ce terminăm de mâncat, ne îndreptăm spre Muzeul Etnografic Rautenstrauch Joest.
Muzeul este dedicat în întregime colecției de comori din întreaga lume a lui Wilhelm Joest – Sri Lanka, Siberia, India, Borneo și Africa de Sud fiind doar câteva dintre locurile explorate de acesta.
Muzeul ne surprinde atât prin frumusețea exponatelor, cât și diversitatea locurilor de unde provin.
Secțiunea Oceania are un punct de greutate stabilit clar în Noua Guinee și Arhipelagul Bismarck, doua locuri care parcă domină prin multitudinea și splendoarea exponatelor. Apoi, suntem uimiți sa vedem o manta cu pene ce i-ar fi aparținut unui rege Hawaiian. Africa ne bucură ochii cu tot felul de sculpturi și măști, iar Indonezia ne rămâne întipărită în minte datorită gamelanului, muzica tradițională din insulele Bali și Java, care – asa cum ne explică ghidul – este interpretată la ocazii speciale și este însoțită de dansuri și jocuri de lumini și umbre.
Ghidul ne spune că muzeul ne oferă, de asemenea, ocazia să învațăm tehnica instrumentelor. Dar dacă am fi mers, nu am mai fi avut timp să mai vizităm și alte muzee, așa că hotărâm să ne îndreptăm spre următorul muzeu pe care plănuisem la micul dejun că îl vom vizita. Muzeul Kathe Kollwitz, un muzeu dedicat artistei al cărui nume îl și poartă. Acesta adăpostește cele șapte sute cincizeci de lucrări ale Kathei – șaizeci din ele fiind lucrări grafice și cincisprezece reprezentând sculpturi în bronz –, ce abordează teme sociale precum condiția săracilor și atrocitățile războiului. Muzeul a fost deschis la data de 22 aprilie 1985, la patruzeci de ani de la moartea artistei.
Trecând de la o capodoperă la alta, rămânem impresionați atât de frumusețea fiecărei lucrări în parte, cât și de talentul, munca și mesajele puternic exprimate prin intermediul operelor de artă. Rămânem, de asemenea, uimiți de cantitatea enormă de muncă depusă pentru sculptarea în bronz într-un fel atât de impresionant și de marcant atât la nivel vizual cât și la nivel mental și emoțional. Muzeul Kathe Kollwitz din Köln este muzeul cu cea mai vastă colecție Kollwitz dintre cele două existente în țară, găzduind toate gravurile ei în lemn precum și picturi, litografii și sculpturi. Mesajele ce au la bază caractere sociale, te impresionează, iar frumusețea operelor de artă îți rămâne întipărită pe retină.

Duminică, 10 septembrie, 2017
A TREIA ZI

Pentru că este ultima noastră zi aici și pentru că nu se poate spune că ai vizitat Kölnul dacă nu ți-ai clătit privirile cu splendoarea catedralei și a bisericilor, hotărâm ca pentru azi să mergem să vedem Domul – să urcăm cele aproximativ 500 de trepte până în vârf – și să ne plimbăm pe malul Rinului, seara urmând să facem poze de pe malul opus celui cu Domul.
Așadar, când ajungem în fața Domului, mergem și ne luăm bilete pentru a putea urca în turn și de aici începe „aventura”. Nu o să spun decât atât: cred că toate orele de sport din cei 9 ani adunate nu m-au supus la efortul la care m-a supus urcarea treptelor în turn. Spațiul era îngust și având în vedere faptul că scările pe care se urca se și cobora, era aglomerat – detaliu care nu m-a făcut întocmai fericită, dar pe care l-am uitat cu totul atunci când am ajuns în vârf. Scările spiralate îți dădeau senzația că vei urca la nesfârșit, motiv pentru care oamenii care urcau îi opreau din când în când pe cei care coborau și îi întrebau dacă mai este mult de urcat, iar aceștia le răspundeau zâmbind: „Încă 100-200 de trepte.”, apoi ambii râdeau, făcând câte o glumă și continuându-și drumul.
În momentul în care simt că mă voi da bătută, că nu voi mai face față urcatului, ridic privirea de la trepte și realizez cât de aproape sunt de a le termina de urcat și – deși extenuată – încep să alerg pe trepte. Când ajung sus, mă opresc o clipă și privesc orașul, apoi scot camera și încep să fotografiez peisajul ce mi se desfășoară în fața ochilor. Mă simt de parcă aș pluti pe nori și m-aș uita spre pământ, spre casele acelea care par atât de mici de aici. Clădirile acelea colorate în nuanțe vii, care de aici par ca niște căsuțe din hârtie. E ca și cum aș privi o versiune reală a unui obiect pe care l-am privit până acum cu lupa, pe care l-am văzut mai mare decât e cu adevărat. E ca și cum abia acum mi-aș deschide ochii cu adevărat. Rămân impresionată de priveliște și imortalizez cu drag momentele trăite acolo.
După ce cobor, mergem pe malul Rinului și – pentru a mă odihni puțin – ne așezăm pe treptele uriașe și albe. Eu îmi scot o carte și încep să citesc, având pe fundal zgomotul liniștitor făcut de apă, iar tata face poze.
Când se lasă seara, locul începe să se umple de oameni care – la fel ca și noi – veniseră să fotografieze Domul – aflat pe malul opus – la lăsarea serii.
Când soarele a apus, Domul a devenit ca o vedetă în lumina reflectoarelor, fiind luminat în nuanțe aurii, iar noi făcându-i poze.
Felul în care orașul rămâne plin de viață și lumină chiar și pe timpul nopții, ne uimește și ne încântă pe amândoi. Poți simți zumzetul, murmurul orașului. Ca și cum ți-ar șopti la ureche. Ca și cum ți-ar spune: „Dacă ziua sunt frumos, seara sunt o adevărată bijuterie.”.
Locuitorii acestui oraș, chiar sunt mândri de orașul lor. Și au și motive să fie. Orașul chiar este o bijuterie. O bijuterie unică și specială, care îți va rămâne întipărită în minte și în suflet.

Luni, 11 septembrie, 2017
ZIUA PLECĂRII & CONCLUZII

Cred că în afară de diminețile zilelor examenelor din a VIII-a, nu am mai întâlnit vreo dimineață care să îmi doresc să vină cât mai greu. Pur și simplu stau îmbrăcată gata de plecare, cu geanta mea mare de voiaj lângă mine și realizez că nu aș mai vrea să plec. M-am îndrăgostit iremediabil de orașul ăsta și nu aș vrea să mă desprind vreodată de el. Dar știu că trebuie, așa că mă ridic și, cu geanta de voiaj în mână, ies din cameră și, împreună cu tata, mă îndrept spre aeroport.
Când am plecat de acasă, când roțile avionului s-au desprins de asfalt, spuneam că am simțit ușurare. Dar acum de ce nu a fost la fel? De ce am început să plâng ca un copil? De ce m-am simțit ca atunci când pierzi un prieten vechi?
Pentru că orașul, deși poate unii ar spune – și poate ar avea dreptate – că nu se compară cu Parisul sau Londra, pe mine m-a fermecat, m-a cucerit pe deplin. Merită vizitat chiar și pentru 3 zile. Merită până la ultima picătură. E incredibil să vezi un oraș care a fost distrus aproape în întregime în război – Domul a fost singurul care a rămas nevătămat, fiind folosit, probabil, ca și punct de reper. E incredibil să vezi că se poate să refaci un întreg oraș din nimic. Îți dă speranță. Îți dă ambiție.
De asemenea e incredibil să nu te îndrăgostești de atmosfera de calm, libertate și acceptare pe care o are orașul.
Și cred cu tărie că dacă atunci când te respecți întâi pe tine, vei ajunge să îi respecți și pe ceilalți și vei fi și tu respectat la rândul tău, atunci când îți vei respecta orașul și țara, vei ajunge ca oamenii să nu se mai încrunte atunci când le spui originea ta. Și acesta cred că este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am învățat vizitând Kölnul. Faptul că oamenii își iubesc orașul, îl respectă și lucrurile acestea se resimt; astfel încât atunci când îl vizitezi, nu vei putea să nu îl respecți și tu la rândul tău.
Concluzia mea după această călătorie este că din fiecare loc în care călătorim ar trebui să plecăm cu ceva – și nu mă refer la suveniruri. Mă refer la niște amintiri, niște lecții. Iar lecția mea a fost simplă: am învățat că trebuie să îmi iubesc orașul și că dacă vreau să fac schimbări, să construiesc lucruri, o pot face chiar dacă sunt nevoită să plec de la zero. Am avut de învățat de la niște oameni, de la un popor, de la un oraș, care a fost doborât, înfrânt, nimicit, sfărâmat aproape în întregime și cu toate astea a continuat să lupte, s-a ridicat, s-a refăcut, iar acum stă în picioare chiar în fața noastră, demonstrându-ne că se poate.

Reclame