Publicat în Life

Cugetări offline

Întotdeauna m-am considerat o persoană normală. Cel puțin din punctul de vedere al aspectului fizic. Nu am nimic special. Nu am un corp cu forme voluptoase și nici o față specială în vreun fel. Am ochii căprui, buze pline (nu mari, dar medii) și, de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, cea mai bună descriere a corpului meu ar fi “mediu”. Pentru că sunt de înălțime medie, am niște sâni de o mărime medie, cu un fund de o mărime medie, cu cu niște buze de o mărime medie. Totul la mine e mediu. Chiar și lungimea părului este, în majoritatea timpului, medie. Nu știu cum, nu știu de ce, dar așa am fost eu construită. Și, repet, mă consider o persoană normală. Nu frumoasă. Nu urâtă. Doar normală. Și mi s-a spus de diverși oameni că sunt frumoasă. Și poate că sunt. Sau poate că oamenii mint ca să mă flateze și să mi se bage pe sub piele. Dar părerea mea rămâne neschimbată. Și poate că e mai bine să mă văd așa. Mereu m-am gândit cum ar fi dacă m-aș vedea altfel. Și am ajuns la concluzia că ar fi posibil ca lucrul ăsta să mă schimbe radical: dacă m-aș vedea frumoasă, probabil că aș deveni arogantă, aș fi cu nasul pe sus tot timpul și m-aș uita numai în oglindă (iar ăsta e genul de atitudine pe care îl urăsc cel mai mult la o persoană); dacă aș fi fost urâtă, aș fi avut extrem de puțină încredere în mine, aș fi fost complexată de toate defectele mele și aș fi fost mereu nemulțumită de modul în care aș fi arătat. Și ambele variante m-ar fi schimbat complet. Aș fi fost o cu totul altă persoană. Și, cu toate că știu că mai sunt lucruri la care mai am de lucrat, în ceea ce mă privește, sunt relativ mulțumită de mine așa cum sunt acum. Am încredere în mine, am învățat să fiu selectivă cu părerile pe care le primesc de la oameni și să nu îmi pese atât de mult ce zice X sau Y despre mine. Până la urmă, eu știu dacă e adevărat sau nu ceea ce spune persoana respectivă despre mine; eu și persoanele apropiate mie. Și astea sunt singurele păreri de care chiar îmi pasă. Și, până la urmă, dacă vrei să cunoști o persoană, trebuie să înveți să asculți întâi ce și cum are respectiva persoană de spus, nu ce au alții de spus despre persoana aia. Că bârfele sunt multe și-nflorite.

Și, până la urmă, un prieten adevărat e un om care ignoră bârfele despre tine și îți este acolo indiferent de situație. Și a-ți fi alături poate însemna multe. Sunt unii oameni care îți sunt alături prin faptul că te lasă să te descarci de probleme și trăiri, chiar dacă după nu vin să îți dea niciun sfat. Dar te ascultă, te lasă să te descarci. Și de cele mai multe ori te simți mai relaxat, te calmezi și îți limpezești gândurile și începi să vezi că situația nu e chiar atât de neagră, după ce le povestești tot ce ai de povestit.

Sunt unii oameni care îți sunt alături cu sfaturi, sunt unii care îți sunt alături cu îmbrățișări, cu încurajări sau chiar trec prin foc împreună cu tine, în încercarea de a te ajuta să-ți rezolvi problema, de a fi acolo pentru tine.

Și toți oamenii ăștia îți sunt alături, îți vor binele într-un fel sau altul și te ajută să treci peste anumite greutăți. Toți oamenii ăștia reprezintă niște tipuri de prieteni. Și, uneori, nu realizăm că un prieten, că să ne fie alături, nu trebuie neapărat să treacă prin același foc cu noi ca să ne ajute să trecem peste greutăți. Este de ajuns să fie prezent, să arate că îi pasă, să ne asculte. Și, când întâlnești un om care urmează să îți fie prieten, un prieten adevărat, simți un anumit sentiment. Ba nu, un set de sentimente. Simți încredere, simți o oarecare bucurie a aparenței, simți cum ematizezi cu persoana respectivă și cum se creează niște legături.

Când întâlnești un prieten adevărat, pur și simplu o simți.

Și când pleacă de lângă tine, nu înseamnă că nu ți-a fost un prieten adevărat. Înseamnă, de fapt, că ai învățat tot ce se putea de la acea persoană și mai înseamnă și că persoana respectivă are un drum al fericirii separat de al tău; un drum de la care nu se poate abate pentru nimeni și nimic în lume. Eu sunt de părere că fiecare om care intră în viața noastră, intră pentru că are să ne învețe ceva: unii ne învață o singură lecție, alții o mulțime; unii ne învață lucruri bune, alții lucruri rele; unii ne învață ce să facem, în timp ce alții ne învață ce să nu facem. Și este perfect normal să lași un om să plece când nu mai ai nimic de învățat de la el.

Dar faptul că pleacă nu îl face un prieten fals, ci un om normal.


ARTICOLUL ANTERIOR:

SCHIMBĂRI. EVOLUȚIE

PROIECTUL #MADEBYME:

#MADEBYME

Reclame
Publicat în Life

Schimbări. Evoluție


Știu că nu e neapărat ce vrei să auzi acum, dar e septembrie, e oficial toamnă și începe școala.
Poate ca boboc ești entuziasmat de lucrul ăsta. Dar marea majoritate a celor care sunt a 10-a, ca și mine, nu sunt. Îți spun clar. Da, poate ți-e dor de colegi sau lucruri de genul ăsta, dar tot nu ești entuziasmat în vreun fel.
În fine, mă gândeam azi că practic sunt în al doilea an de liceu. Și realizam că nici nu știu când naibii a trecut timpul. Serios, parcă ieri dădeam examenul de a 8-a. Și acum îmi amintesc cât de bine am putut să dorm în perioada aia. Trezit la 7, mâncat rapid, îmbrăcat, pus tot ce îmi trebuie într-un rucsac (că tot vorbesc de rucsacul ăla, săracul de el are o bretea ruptă; a trecut prin multe și îl iubesc maxim), mers spre școală. Ajunsă la școală, dau examenul, ies din sală, discut cu diverse persoane, în fața școlii, despre ce am făcut în alea două ore, mă îndrept spre casă și, ajunsă acasă, stau maxim o jumătate de oră, după care pic la datorie în cel mai adânc și mai odihnitor somn din toată viețișoara mea.
Astea au fost zilele de examen pentru mine.
Și după ce au venit rezultatele și am aflat și în ce liceu, pe ce profil am intrat, a urmat perioada aia în care mă întrebam ce se va întâmpla de la 11 septembrie.
S-a întâmplat de pe 12, că pe 11 eram încă plecată.
Și nu mai știu ce și cum exact. Dar știu că era ora de română și rămăsesem singură în bancă și mă gândeam că așa voi rămâne tot anul. Pentru că nu îmi venea să vorbesc cu nimeni. Eram relativ speriată de bombe, dar în fine.
Până la urmă, după ora aia m-am dus la colega de pe rândul din dreapta mea (nimerisem în prima bancă de pe rândul din mijloc) și am întrebat-o dacă pot să stau lângă ea. Și a acceptat. Apoi nu știu nici măcar până în ziua de azi cum naibii am început să vorbim. Știu că se uita în telefon și cumva am început să discutăm diverse chestii. Și hell yeah, ne-am înțeles de minune (hello, Gigela, love you). Mi-am găsit o colegă de bancă foarte mișto, dacă stau să mă gândesc. Îmi suportă nebuniile și momentele de toate felurile, avem pasiuni comune, e sarcastică (sarcasmul la putere) și avem până și deciziile proaste în viață în comun (#frunte, știi despre ce vorbesc).
Anyway, la începutul liceului nu eram cu mult diferită de persoana care fusesem în generală. Poate puțin mai încrezătoare, mai curioasă și mai veselă. Dar cam atât. Începusem blogul și pe parcursul lunilor, cred că scrisul, pusul unor idei care mi se învârteau prin cap într-o ordine cât de cât logică (sper eu), m-a ajutat cumva să am mai multă încredere în mine. Sigur, la asta au mai contribuit și niste visuri împlinite de-a lungul anului. A mai contribuit și faptul că începusem în sfârșit să fac tot ceea ce îmi plăcea (și îmi place în continuare). Pentru mine clasa a 9-a a fost o perioadă de descoperire și de dezvoltare a unor pasiuni.
De asemenea, mi-am creat și modelat și schimbat anumite idei și principii. M-am maturizat (deși simt că termenul ăsta încă nu e potrivit).
La finalul clasei a 9-a eram deja schimbată din multe puncte de vedere. În mintea mea și în psihicul meu se schimbaseră niște lucruri.
Pe parcursul verii ăsteia, chiar dacă nu pot spune că am făcut mare lucru, au mai avut loc niște schimbări. Și simt asta din plin.
Și dacă e să vorbesc de ceva ce mă face curioasă în legătură cu anul asta, e cum mă voi mai schimba. Sunt curioasă cum voi mai evolua. Ce lucruri vor dispărea și ce lucruri vor apărea.
Deocamdată, am învățat să mă accept pe mine așa cum sunt. Cu forme sau fără, cu coșuri sau fără, scundă sau înaltă, frumoasă sau urâtă. Am învățat să nu îmi pese de părerea altora. Am învățat că oamenii ăia care vin și îți spun că te îmbraci urât, că ești urât sau că ți-ar sta mai bine dacă te-ai machia sau ți-ai face nu știu ce tunsoare, nu îți vor binele. Ei pur și simplu își exprimă o părere nesolicitată. Parere pe care ar trebui să o ignori cu desăvârșire. Pentru că dacă ar fi să te schimbi pentru fiecare părerist de genul ăsta, ar însemna să fii o persoană total diferită zilnic. Am mai învățat și că nu merită să te schimbi pentru nimeni. Cine te place, te place așa cum ești. Cine încearcă să te schimbe nu ține la tine cu adevărat. E doar de fațadă. Am învățat că oamenii se schimbă și oricine merită o a doua șansă. Chiar și puștiul ăla care era nașpa și puțin dubios în generală. Și, nu în ultimul rând, am învățat să nu îmi mai pierd timpul cu oamenii alături de care nu mă simt bine. Oricât de mult ar putea să țină o persoană la mine, dacă nu îmi face nicio plăcere să îmi petrec timpul cu ea, e mult mai bine pentru ambele părți sa plec.
Le mulțumesc tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut în perioada asta. Pentru că de la fiecare din ei am avut de învățat câte ceva. Chiar și de la ăia nesimțiți și de la păreriștii nesolicitați. Măcar că am învățat că nu-i okay să fiu ca ei și tot e ceva.
Știu că există oameni care mă urăsc, care stau acolo și așteaptă să fac o greșeală ca apoi să o comenteze și să o înflorească în fel și chip. Știu că sunt niște oameni acolo care îmi răstălmăcesc fiecare cuvânt. Știu că sunt niște oameni acolo care pe față îmi zâmbesc și pe la spate mă bârfesc. Dar nu îmi pasă. Pur și simplu, e problema lor pe ce lucruri preferă să își piardă timpul. Dacă se simt bine bârfindu-mă, foarte bine. Bravo lor.
Eu una nu am timp de asta. Sau mai bine zis, am timp, dar prefer să îl valorific în alte moduri. Pentru că, sinceră să fiu, nu prea îmi pasă ce face altcineva cu viața lui. Nu prea îmi pasă cum aleg alții să își trăiască viața. Am alte ocupații mai interesante.
În final, pentru toți cei speriați de liceu, stați liniștiți. O să fie okay. E doar o perioadă din viața voastră, ca și generala. Bucurați-vă de ea cât de mult puteți și nu vă cramponați dacă veți pierde anumite persoane, căci persoanele pe care le pierdeți vor ajunge întotdeauna să fie înlocuite de unele mult mai faine. Nu încercați să păreți ceea ce nu sunteți, fiți voi și fiți cât se poate de reali. Și nu vă lăsați marcați de diverșii păreriști care pot apărea pe parcurs.


ARTICOL ANTERIOR:

DESPRE MUZICĂ… DIN NOU

PROIECTUL #MADEBYME:

#MADEBYME

Publicat în Music

Despre muzică… din nou

Muzica, pentru mine, trebuie să fie prezentă constant în viața mea. Pentru că sunt plină de idei și de trăiri. Și muzica, e lucrul care le face să prindă viață uneori. Muzica e lucrul care îmi poate schimba starea într-o secundă. Sunt piese care, chiar dacă nu au versuri, îmi transmit lucruri.
Primul meu articol de pe blogul ăsta, a fost despre muzică. Și deși am categoria aia scrisă mare pe blog, ăla e singurul articol despre muzică. Ăla e singurul articol despre trăirile mele legate de muzică.

Așa că azi, m-am decis să mai adaug un articol acolo.
E un articol despre ceea ce iubesc.

1. Lorde – Perfect Places

Nu știu ce vă inspiră vouă piesa asta. Dar pe mine m-a făcut să scriu un întreg articol despre fericire și cred că asta e de ajuns.

Mă face să mă simt… Fericită, împlinită, inspirată, mă face să visez, mă face să simt că trăiesc. Poate pentru unii sunt doar niște versuri și un instrumental, dar pentru mine e un sentiment. E un sentiment de libertate și de bucurie extremă. Și îmi place cum nu am nevoie de ceva în mod special care să mă facă să mă simt așa. Nu am nevoie de o persoană, de un moment, de o realizare, de un vis împlinit. Am nevoie de o simplă piesă. Și asta nu poate fi decât minunat.

Piesa asta îmi amintește de locuri dragi. Îmi amintește de oameni dragi. Îmi amintește de oameni pe care îi cunosc sau pe care i-am cunoscut; de lucruri pe care le iubesc sau pe care le-am iubit. Îmi amintește de toate lucrurile bune din viață. Și mă face să zâmbesc.

2. Ben Howard – Black Flies & Vama – Fata În Boxeri Și Tricoul Alb

Nu sunt ele metal, dar au putere. Sau, cel puțin eu, așa simt. 

Sunt liniștite, dar pe final, au putere. Au ceva, ceva care te face să simți piesa pe de-a-ntregul.

Sunt piesele mele preferate pentru drumurile lungi cu mașina. Pur și simplu iubesc să îmi pun căștile pe urechi și să le ascult, privind peisajul ce mi se schimbă treptat în fața ochilor. Mă relaxează și mă ajută să mă deconectez nespus de mult. Mă fac să scap de orice durere de cap și grijă (și acum, dacă e vreun adult care citește asta, sigur a râs sau măcar a schițat un zambet – da, știu: ce griji aș putea avea la 16 ani?). Nu mă fac nici fericită, nici tristă. Mă fac să uit. Atâta tot. 

4. The Monojacks – 1000 de DA

 Piesa asta vorbește despre toate „nu”- urile pe care le-a primit vreodată un adolescent. Vorbește despre fiecare frustrare posibilă. De la „Nu sta până târziu pe afară” până la „Nu îți lăsa părul lung”, „Nu te îmbrăca așa”. Piesa asta vorbește despre toate acele lucruri la care ai primit măcar o dată răspunsul „nu”. Și te face să îți amintești toate momentele în care erai mic și ți s-a răspuns cu „nu”, lucru care te-a enervat și te-a frustrat la momentul respectiv. (deși, în unele cazuri, câteva dintre acele „nu”- uri pe care le-ai primit ca răspuns, chiar ți-au fost de ajutor)

5. Imagine Dragons – Thunder

 Pentru mine, piesa asta reprezintă un amalgam de sentimente greu de descris. E vorba de multe sentimente, trăite în multe locuri pe planeta asta a noastă. Așa că nu voi descrie nimic. Dar voi lăsa un link către două articole care descriu perfect ce înseamnă piesa asta pentru mine, fără să vorbească despre piesă în sine.

LINK 1: madapatrublog.wordpress.com/2018/06/12/jurnal-de-calatorie-koln-08-11-septembrie-2017/

LINK 2: madapatrublog.wordpress.com/2017/09/12/calatorie/ 

6. David Bowie – Heroes

Okay, îmi dau seama că asta e o piesă veche. Îmi dau seama că nu e pentru toată lumea. But, I’m an old soul and I really, really like it, okay?

Am descoperit piesa asta într-unul dintre filmele mele favorite din zona asta de YA, The Perks Of Being A Wallflower. Cred că ceea ce m-a făcut să îmi placă filmul atât de mult, e muzica din el, în special piesa asta, care îmi dă o senzație ciudată pe care nu știu să o descriu, dar e cumva de bucurie, deci e okay.

Anyway, în film, Sam face chestia asta:

 Chestie care pare foarte mișto, dar nu sunt atât de sigură că mi-ar plăcea să fiu eu aia care face treaba asta (nu de alta, dar probabil că mi-aș face prea multe griji în legătură cu momentul în care voi pica de acolo, pentru că la ce drumuri minunate avem noi, nu poți fi sigur că rămâi viu după o experiență din asta).

7. Jai Wolf – Indian Summer

Ascult piesa asta în timp ce scriu articolul ăsta. Nu știu ce mă face să simt prea clar. Nu am momente trăite pe piesa asta. Dar deocamdată, pot spune că mă face fericită. Mă face să gândesc pozitiv. 
Am descoperit-o în How To Get Away With Murder (apare sezonul 5, pe 28 septembrie 2018) și mi-a plăcut din primele 10 secunde.


Ăsta a fost topul meu de piese și ce înseamnă ele pentru mine. Sper că am inspirat, sper că printre toate piesele de mai sus a fost măcar una care să vă fi plăcut.

Mulțumesc pentru că m-ați citit! (dacă m-ați citit)

ARTICOL ANTERIOR:

RECUNOȘTINȚĂ

PROIECTUL #MADEBYME:

#MADEBYME

Publicat în Life

Recunoștință


Am 16 ani și nu știu prea multe despre viață. Dar ăsta e al doilea lucru pe care l-am învățat.

Viața e scurtă. Viața, chiar dacă ajungi să o trăiești până la 100 de ani, e prea scurtă. Și poate că există viața de dincolo, poate că nu. Nu cred că vom ști cu adevărat vreodată.

Dar tocmai pentru că nu știm asta, ar trebui să învățăm să fi recunoscători. Ar trebui să fim recunoscători pentru faptul că respirăm în fiecare zi, pentu faptul că ne putem plimba, pentru faptul că putem gândi, pentru faptul că putem pipăi, pentru faptul că putem simți, pentru faptul că putem iubi. Ar trebui să fim recuonscatori pentru fiecare secundă pe care o trăim. Și ar trebui să îi mulțumim în primul rând corpului nostru pentru că ne susține în fiecare zi, indiferent cât de mult ne îngrijim noi de el.

Ar trebui să fim recunoscători până și pentru că plângem. Ar trebui să fim recunoscatori corpului nostru pentru că a reușit să mai lupte cu încă o boală. Ar trebui să fim recunoscători pentru atât de multe.

Ar trebui să învățam să ne iubim corpurile mai mult. Grase, slabe, mai închise sau mai deschise la culoare, cu degete mai mici sau mai mari, cu picioare mai lungi sau mai scurte, cu niște forme mai mult sau mai puțin pronunțate. Ar trebui să ne iubim corpurile, ar trebui să le apreciem. Pentru că ele sunt ceea ce ne fac pe noi să fim noi. Și nimeni nu e cu adevărat urât. Doar că nu s-a uitat destul de adânc în oglindă, încât să se vadă pe sine prin trăsăturile corpului său.

Și corpurile noastre, lor ar trebui să le mulțumim, pentru că ele sunt cele care ne fac să fim puternici în adevăratul sens al cuvântului. Celulele alea mici, care luptă în fiecare zi, care ne fac imuni în fața atâtor viruși, ele reprezintă adevărata putere.

Și, ar trebui să ne bucurăm în fiecare secundă de corpul nostru, indiferent cum ar arăta, pentru că în secunda uramtoare, el este deja puțin schimbat, chiar dacă noi nu putem observa.

Oamenii vor mereu ceea ce nu au. Noi. Noi vrem întotdeauna ceea ce nu avem. Pentru că nu vedem că lucrurile pe care deja le avem, ne fac să fim cei mai frumoși.

Ne machiem, ne vopsim, ne ondulăm și îndreptăm părul, ținem diete severe. Și toate astea pentru ce?

Machiajul nu bate niciodată varianta ta naturală, oricât te-ai vopsi, cea mai bună și mai potrivită culoare pentru fața și corpul tău, va fi tot cea naturală și, în final, oricâte diete ai ține, dacă sunt foarte severe, corpul tău nu va fi nicidecum mai sănătos, chiar dacă va fi mai slab.

Trebuie să învățăm ca, din când în când, să ne oprim, să ne privim într-o oglindă, să zâmbim și să observăm cât de frumoși suntem noi naturali.

Pentru că nimic din lumea asta, niciun produs de machiaj, nicio vopsea, nicio dietă, nu îți va da niște trăsături care să ți se potrivească mai bine decât trăsăturile din naștere.

Trebuie să învățăm că suntem frumoși și unici.

Trebuie să învățăm că frumusețea nu stă în haine scumpe sau în machiaje perfecte. Frumusețea stă în atitudine și în încredere. Deoarece, corpurile noastre sunt ca niște persoane independente de noi, uneori. Și dacă unei persoane nu îi acorzi încredere și susținere, nu ai de ce să te aștepți ca persoana respectivă să ajungă vreodată să aibă succes. Și corpul tău are nevoie de încredere și susținere. Corpul tău are nevoie de tine. Are nevoie de tine să crezi în el și să îl susții, nu să îl judeci din ce în ce mai aspru și să îl chinui cu tot felul de lucruri care ar avea scopul de a-l face „frumos”.
Un corp sănătos și frumos, are nevoie, în primul rând, de astea două lucruri că să funcționeze.

Ai observat vreodată că persoanele care au un corp frumos, de care sunt mândre, au și multă încredere în sine?

Încrederea în sine nu înseamnă numai să crezi că tu poți face X și Y lucru. Înseamnă și să ai încredere în corpul tău, să îl susții mâncând sănătos, fără a-l supune la tot felul de diete aspre, să fii mândru de felul în care arată și să te bucuri de fiecare centimetru din el. Pentru că, dacă de-a lungul vieții vei pierde persoane, lucruri, amintiri sau îți vei pierde chiar și sinele, corpul tău va fi mereu acolo cu tine. Îți va oferi lacrimi ca să plângi, îți va oferi zâmbete pe care să le împarți, îți va oferi râsete ca să fii fericit, îți va oferi protecție, ca să continui să exiști. Corpul tău face toate astea pentru tine și nu îți cere cu adevărat nimic în schimb. Dar, din bunătate și respect, poate și din puțin egoism și narcisism, tu ar trebui să îi oferi. Ar trebui să îi oferi acele sentimente puternice de care am vorbit mai înainte, ar trebui să îi oferi niște haine mai călduroase iarna, că să îl protejeze de frig, ar trebui să îi oferi niște zile în care să nu îl mai umpli de machiaj, ca să poată respira, și niște zile în care să nu îi mai coafezi părul, ca să îl poată regenera. Ar trebui să îi oferi respect. Ar trebui să îi oferi protecție. Și iubire. Ar trebui să nu-l rănești, că nu e el vinovat pentru problemele tale familiare sau mai știu eu ce. Ar trebui să îl răsplătești pentru faptul că își dă zilnic silința pentru tine, ca să fii bine, fără ca tu măcar să realizezi asta.

Ar trebui să înveți să ai puțină recunoștință.


DISCLAIMER:
Nu am nimic cu oamenii care se machiază și se vopsesc. Articolul ăsta neavând rolul de a-i face să se simtă vinovați sau jenați în vreun fel.


ARTICOL ANTERIOR:

UNEORI E DESPRE FERICIRE

PROIECTUL #MADEBYME:

#MADEBYME

 

Publicat în Life

Uneori e despre fericire


Am 16 ani. Sunt o simplă adolescentă. Nu prea poți să spui că am gustat cine știe ce din viață, nu? Poate că da. Dar în ăștia 16 ani am învățat totuși ceva.

Pe lângă o grămadă de lucruri (din care multe, absolut inultile, dar în fine), am învățat câte ceva despre viață. Viața poate fi în multe feluri: poate fi frumoasă, poate fi simplă, poate fi dramatică sau tragică, poate fi banală, poate fi plictisitoare, poate fi amuzantă, poate fi tristă, poate fi ciudată, poate fi chiar și puțin creepy, poate fi greu de înțeles, poate fi nedreaptă și dureroasă, poate fi în multe, foarte multe feluri.

Dar de cele mai multe ori e despre fericire. De cele mai multe ori e despre cum, chiar și în cele mai nașpa momente ale existenței tale, ar trebui să fii conștient că există ceva care te face fericit, ceva care îți dă un motiv în plus să continui să exiști, ceva care te motivează, ceva care te face să treci peste momentele grele și să zâmbești. Indiferent ce și cât ai pierde, indiferent câte dorințe ar rămâne neîmplinite, viața e tot despre fericire.

Viața e o lungă aventură în căutarea fericirii. Descoperim locuri și persoane care ne fac fericiți. Descoperim melodii care ne fac fericiți. Ne descoperim sinele și descoperim cât de frumoși suntem cu adevărat, chiar dacă suntem grași sau slabi și asta ne face fericiți. Și indiferent câtă fericire am avea, noi continuăm să existăm, căutând și mai multă.

Oamenii și locurile și melodiile și amintirile care ne fac fericiți se schimbă. Până și fața noastră se schimbă. Totul se schimbă. Pentru că încercăm să fim fericiți.

Și, chiar și atunci când suntem triști, suntem triști pentru că nu am găsit fericirea. Suntem triști pentru că o persoană ne-a părăsit. Persoana aia reprezenta o bucată din fericirea noastră. Suntem triști pentru că am luat o notă proastă. Nota aia proastă era o bucată din fericirea noastră. Suntem triști pentru că ne este luată fericirea în bucățele mici. Și oricât de aiurea ar sună asta, suntem triști pentru că ni se pare că nu putem fi ferciti. Suntem triști pentru că pierdem lucruri.

Dar de cele mai multe ori, nu realizăm că oricâte lucruri am pierde, oricâte bucățele am pierde din întregul pe care îl reprezintă fericirea noastră, tot ne mai rămâne ceva. Fie și un lucru banal. Și nu realizăm că și lucrul ăla banal va fi înlocuit de altul la un moment dat, dar până va fi înlocuit, va veni o perioadă în care va trebui să învățăm să îl pierdem. Și nu realizăm că înainte să pierdem un anumit lucru, ar trebui să încercăm să ne bucurăm la maxim de el. Ar trebui să investim cât mai mult în el. Să ne creem amintiri, să zâmbim, să fim fericiți cât putem.

Fericirea, ca și viața, e un concept foarte ciudat. Pe care oricât l-ai studia și analiza, nu îl vei înțelege pe deplin. Indiferent cât ai trăi. Dar scopul lor nu e să le înțelegi. Ci să le trăiești.

Fericirea, ca și viața, trebuie trăită. Chiar dacă ești la pământ, chiar dacă nu te mai poți opri din plâns, chiar dacă te doare, chiar dacă e nedrept, chiar dacă ești dezamăgit. Ești puternic, mai puternic decât crezi tu. Așa că ridica-ți capul și zâmbește. Zâmbește cât de larg poți. Bucură-te că trăiești, bucură-te că exiști. Bucură-te că treci prin momente nasoale, pentru că ele te fac mai puternic. Bucură-te de bucuria altora, chiar dacă asta înseamnă că nu îi vei mai vedea niciodată.

Fericirea, ca și viața, trebuie trăită, așa că du-te și trăiește-o. Indiferent că asta înseamnă să citești, să fii alături de persoanele dragi ție, să asculți o piesă, să te îmbraci într-un anumit fel și să îți faci părul într-o culoare dubioasă, să scrii un blog (chiar și atunci când îl citesc numai 24 de oameni pe care îi adori pentru simplul fapt că există).

Indiferent despre ce ar fi viața de obicei, uneori e despre fercire.


ARTICOL ANTERIOR:

DESPRE FACEBOOK, CLICK-URI, OAMENI CU PĂRERI ȘI MICILE BUCURII DE CARE TOȚI UITĂM

PROIECTUL #MADEBYME:

#MADEBYME

Publicat în Life

Despre click-uri, Facebook, oameni cu păreri și micile bucurii de care toți uităm

Știți ce mă enervează pe mine cel mai mult și mai mult pe lumea asta? Felul în care, printr-o singură apăsare de buton poți schimba atât de multe lucruri. Poți să îți ștergi singur un articol când abia ce l-ai terminat de scris (da, am comis-o din nou XD), poți să detonezi o bombă, poți să nu îi trimiți un mesaj unei persoane atunci când chiar are nevoie de tine, poți să ajuti pe cineva, poți să pornești un nou trend, poți să intri istorie și să ieși din ea, poți să devii faimos și apoi să fii uitat, poți să alegi să ignori cu desăvârșire lumea pentru 5 minute sau mai mult, poți să îți schimbi viața radical sau poți să nu o schimbi deloc, poți să afectezi atât de mult viața altcuiva, poți să faci lucruri bune și foarte bune, dar și lucruri rele și foarte rele, poți să revolutionezi o lume întreagă, poți să ajungi să fii criticat de o lume întreagă sau poți să ajungi să fii apreciat de aceeași lume, poți face o persoană să se scufunde în propriile-i gânduri și să se îngroape atât de mult în griji și supărări sau poți să o faci să găsească drumul spre lumină și fericire, poți schimba orice, oricum, oricând și oricât. Și totul începe cu o simplă apăsare a unui buton.

 Doar gândește-te că dacă nu era Mark Zuckerberg, tu acum nu îi mai dădeai ador Maricicăi pe Facebook, nu îți mai cumpărai haine și pantofi online și trebuia să îți miști de fiecare dată fundul și să cauți prin maldăre infinite de haine până să îți găsești perechea aia de blugi pe care o vrei pentru că a purtat-o Gigela și ți-a rămas lipită imaginea lor pe retină ca un abțibild (tocmai mi-am amintit de oamenii care scriu abtipild și m-a pufnit râsul, amintindu-mi totodată și de „Bună cf?” și „Ești single?”). Dacă nu era Instagramul, tu nu te mai uitai la tot felul de „Instagram Models” și dacă nu era Snapchat-ul, tu îți făceai zilnic de 5 ori mai puțini nervi pentru că nu mai aveai cum să pierzi focuri (sau zile, cum vrei să le zici, tot aia e). Dacă nu se inventau magazinele online, tu nu te mai trezeai cu un telefon spart abia scos din colet, pe care oricum ai cheltuit o pălărie de bani și ai mai și așteptat un deceniu până să îți ajungă. Doar gândește-te că dacă nu era cineva care să apese un buton, tu nu mai aveai „drame” și „probleme în dragoste” din cauza unui simplu like. Doar gândește-te că mamele nu se mai jucau Candy Crush și Farm Heroes (nu știu de alții, dar mama face asta) și prietenii tăi nu primeau notificări cu cereri de vieți zilnic XD

 E cumva enervant cum oamenii se plâng atât de des că au vieți plictisitoare, dar ei sunt singurii vinovați. Ei sunt cei care își fac viețile plictisitoare. Pentru că în loc să se bucure de un apus de soare, mai stau încă 5 minute să mai dea încă 10 like-uri, să se mai certe puțin cu Maricica. Pe bune, dacă am fi mai atenți în jurul nostru, dacă am deschide ochii și din când în când măcar am mai admira câte un apus sau am mai pleca într-o excursie la munte doar ca să ne umplem plămânii cu aer curat, să privim verdele pădurilor și stâncile dure sau dacă am ieși mai des în oraș ca să ne plimbăm, nu ca să mergem 5 minute și după să ne îngropăm nasul în telefoane sau dacă am sta pur și simplu în parcuri în liniște, ascultând păsările și admirând florile și iarba și copacii, dacă am face măcar unul dintre lucrurile astea din când în când, viața noastră ar deveni mai interesantă.

 Câți oameni ai auzit vorbind despre ce apus frumos a fost ieri? Câți oameni ai auzit spunând că apreciază unicitatea fiecărui apus și răsărit și că unul dintre motivele pentru care își doresc să trăiască și trăiesc cât mai mult este pentru a se bucura de încă un răsărit și încă un apus, care sunt unice. De fapt, cât de mulți oameni de pe planeta asta realizează că lucrurile aste asunt unice? 

 Sunt mulți oameni care cred că a avea o viață interesantă și a te distra înseamnă să bei sau să fumezi, să asculți muzică și să dansezi. Și, da, și aia e o formă de distracție. Dar tot a te distra poate însemna să privești cerul într-o zi însorită, să te bucuri de natură și de liniștea ei, să te bucuri ca exiști și ai supraietuit și azi în lumea asta atât de imprevizibilă și de nesigură. A te distra nu înseamnă a-ți pune viața în pericol, ci a te bucura de ea. Înseamnă a profita de fiecare secundă a existenței tale pentru a-ți trăi viața la maxim.

 Și e o prostie să crezi că nu mai ai niciun motiv pentru care să trăiești. E o prostie să spui că ești mereu trist. Pentru că în sinea ta, ai zilnic parte de mici bucurii. Fie că reușești să prinzi autobuzul la timp, deși mai erau numai 5 secunde până să închidă ușile, fie că ajungi acasă obosit și știi că azi e ziua aia în care apare un episod nou din serialul tău preferat, fie că a fost înnorat toată ziua și începe să plouă abia după ce ajungi tu acasă, fie că descoperi bani într-o jachetă pe care nu ai mai purtat-o de vreo două luni, fie că descoperi că astăzi e reducere la alimentul tău favorit, fie că e reducere la pantofi fix când ai nevoie să îți cumperi unii noi. Indiferent ce ar fi, fiecare om, oricât de trist ar fi, tot are parte de mici bucurii. Fie ele bucurii provenite din natură (cum este cea cu cerul), fie bucurii provenite din viața noastră cotidiană (serviciu etc.). 

Și probabil că acum, dragă cititorule te întrebi: Ce mama naibii are copila asta cu cerul?

Păi, e o mică bucurie. E mica mea bucurie. E lucrul ăla mic, care după o zi proastă, mă face să realizez că totuși viața e frumoasă. E lucrul ăla mic, care atunci când plâng, mă face să mă opresc și să zâmbesc și să îmi spun: „Viața e uneori nașpa. Și e plină de momente grele. Dar, hei! astă-seară am parte de un alt apus unic!”.

Și cred că fiecare persoană ar trebui să aibă o mică bucurie. Un lucru mic care să îi facă să se bucure că trăiesc, un lucru mic care să îi facă să zâmbească chiar și în cele mai grele momente. Nu trebuie să fie neapărat cerul. Poate fi absolut orice.

Și probabil că acum te întrebi: și ce legătură au toate astea cu un simplu click?

Au. Ei bine, nu chiar. Nu total. Dar într-un fel au. 

E amuzant cum oamenii niciodată nu s-au oprit să admire lucrurile din jurul lor. Acum nu o fac pentru că sunt îngropați în rețelele sociale și internet în general. Înainte nu o făceau pentru că erau prea ocupați să se distrugă între ei în tot felul de războaie și să se bârfească și să aibă tot felul de prejudecăți (nu că asta nu s-ar inatampla și în ziua de azi, bârfa nu cred că s-a demodat vreodată).

Ideea e că uneori am senzația că printr-un singur click, printr-o singură poză cu natura, oamenii au senzația că au văzut locul ăla, că au privit o floare, că au privit un cer. Și poate e stupid. 

Și în același timp, e stupid cum decidem că e în regulă să aruncăm cu venin unii în alții prin simpla apăsare a unui buton.

E stupid cum am ajuns să ne simțim influențați și complexați din cauza unor oameni care ne comentează la anumite poze de pe internet, când de multe ori nici nu îi cunoaștem pe oamenii respectivi. 

E stupid și puțin trist.

Poate sunt eu mai nepăsătoare, dar zău dacă înțeleg de ce își fac oamenii atât de multe probleme cum că vor fi judecați. Vei fi judecat de X sau de Y. Așa și? Cine sunt X și Y pentru tine? Nu sunt oameni importanți, nu te cunosc cu adevărat? Păi atunci, ghici ce? NU TREBUIE SĂ ÎȚI PESE DE CE VOR CREDE EI. Îți place să te îmbraci în negru, atunci îmbracă-te în negru. Îți place să porți tocuri de 15, poartă tocuri de 15. Nu contează că X și Y te vor judeca. Oamenii ăia, dacă te judecă înseamnă că nu te cunosc cu adevărat. Și oricum, oricât de perfect ai fi, tot te va judeca cineva. Așa că fii tu. Indiferent de cât de ciudat ești. Cineva tot te va iubi așa cum ești.

Așa că, revenind, mi se pare stupid cum oamenii se lasă atât de ușor influențați de părerile unor necunoscuți. Cu atât mai mult cu cât, persoanele care îi critică le scriu lucrurile astea prin mesaje sau comentarii, dar nu au tupeul să li le spună în față.

Și, zău dacă îi înțeleg pe ăia de critică. Adică, nici mie nu îmi place că tu ești un bou, dar totuși nu te bat la cap cu treaba asta. Zic.

Uite un exemplu: mie mi s-a spus de foarte multe ori că nu am forme. Mi s-a spus de multe ori că am fundul nu știu cum și sânii prea mici. Și zău dacă înțeleg un lucru: CE SE AȘTEAPTĂ OAMENII ĂȘTIA SĂ FAC? Nu, serios acum. Vine Maricica la mine și îmi spune că am sânii mici și fundul plat. Și? CE TE AȘTEPȚI SĂ FAC? Să mă tăvălesc în lacrimi că nu îți place ție corpul meu? Asta e, prietene. Ce să vezi! Nu m-am născut special ca să îți fiu ție pe plac. Se mai întâmplă și din astea. 

Și, serios. E super stupid să te duci la cineva și să îi spui că e slab sau că se îmbracă nu știu cum sau că îi stă părul nașpa. PENTRU CĂ PERSOANA AIA ȘTIE CHIAR ȘI DACĂ NU ÎI SPUI TU. Oare oamenii ăștia „minunați” și plini de păreri au senzația că lumea le așteaptă părerile „salvatoare” stând pe un cal alb? Și în plus, cam cât de plictisit trebuie să fie cineva de propria-i viață ca să se apuce să îi inspecteze pe cei din jur și să le prezinte zilnic păreri nesolicitate? 

Nu înțeleg și nu o să înțeleg care e plăcerea în lucrurile astea. Gen, eu sunt acest părerist minunat și uite-l pe Gigel cu ce bluză hidoasă a venit azi! Ia să mă duc să-i spun! ȘI CE CREZI CĂ O SĂ SE ÎNTÂMPLE?! Crezi că o să îi placă lui Gigel bluza aia mai puțin doar pentru că ție nu îți place? Dar cine ești tu? Regina Angliei? 

În fine, revenind (e a doua oară când scriu asta XD), ideea e că oamenii fac o grămadă de lucruri datorită sau din cauza unor simple click-uri, se lasă influențați, își lasă fericirea mânată de niște simple apăsări ale unor butoane. Și asta e enervant. 


În articolul ăsta mi-am lăsat pur și simplu ideile să zboare, indiferent de subiect, dar am încercat totuși să mă limitez la un singur subiect. Sper că am reușit. Oricum e unul dintre cele mai lungi articole de până acum (dacă nu chiar cel mai lung). 

Sper că v-a plăcut și mulțumesc pentru că m-ați citit!


PROIECTUL #MADEBYME:

#MADEBYME

ARTICOLUL ANTERIOR:

AM SCRIS UN ARTICOL ÎNTREG, CA MAI APOI SĂ ÎL ȘTERG DIN GREȘEALĂ #IMAGENIUS

Publicat în Life

Am scris un articol întreg, ca mai apoi să îl șterg din greșeală #ImAGenius

Well, nici nu mai știu ce ziceam. Sinceră să fiu, sunt atât de zăpăcită în momentul ăsta, că nici măcar nu mai țin minte un simplu cuvânt din ce voiam să scriu. Scuze, din ce scrisesem deja.

Scrisesem un articol minunat de vreo… Nu știu, posibil 1000-2000 de cuvinte, din care nu îmi mai amintesc nimic, pe care l-am șters pur și simplu din greșeală. Știu. Minunat.

Anyway, ăsta o să fie un articol în care o să mă plâng.

O să mă plâng întâi de faptul că vara nu e vară. Pe bune acum, a plouat atât de mult încât am început să mă întreb dacă nu cumva trăiesc în Anglia și nu am realizat asta. Apoi îmi amintesc că Esca a apărut în manualele de istorie, alături de Caesar, despre care se știe că „avea o tunsoare foarte sexy” (sau ceva de genul ăsta), că ăia de a 5-a au mai nou manuale pentru sport (parcă în a 5-a erau, nu?), iar Firea și Dăncilă sunt politicieni și realizez că mă aflu totuși în România (a se înțelege: nu vreau să denigrez în vreun fel țara noastră, dar chestiile alea sunt hilare, serios).

Anyway, ideea e că datorită condițiilor climatice mirobolante din ultima perioadă, tot ce am putut face ca să nu mă plictisesc (deși tot am ajuns să mă plictisesc) a fost să stau în casă și să dorm toată ziua. Lucru care m-a făcut să inversez oarecum ziua cu noaptea, pentru că dormitul ziua îmi dă mai multă energie seara și am început să mă culc la oră 4, după o seară întreagă de uitat la seriale. De asemenea am început să mănânc la ore stranii în noapte (for real now, e 03:04 noaptea și eu la 02:30 îmi pregăteam niște sandvișuri).

Pe lângă astea, a început să mă lase inspirația (din nou), pentru că nu mă pot gândi la nimic altceva în afară de somn și mâncare (probabil până-n toamnă o să ajung o balenă, dar asta e). Motiv pentru care Instagramul meu e plin de poze cu flori, că doar alea mă mai inspiră (că tot vorbeam de flori, oare plantele mele or mai fi în viață? 🤔).

Vara asta a fost și este o pierdere totală de timp și de energie pentru mine și jur că anul trecut, când am avut examenul și toate cele, m-am distrat de 10000 de ori mai mult.

Și pe lângă asta, vara asta pare să treacă la fel de repede pe cât rezolv eu problemele/exercițiile la matematică (adică foarte lent, pentru că în principiu sunt praf și oricum nu îmi dau silința, chiar nu-mi place matematica; în fine).

Oare de ce să mă mai plâng? Hm… Cred că am cam terminat.

Well, sper că va plăcut să mă citiți în timp ce mă plâng de tot felul de chestii.


Am creat un proiect unde o să postez toate pozele pe care le fac, așa că, în cazul în care vreți să aruncați o geană pe el, îl găsiți în secțiunea „#MADEBYME„. Mulțumesc!

ARTICOLUL ANTERIOR:

JURNAL DE CĂLĂTORIE – KÖLN, 08-11 SEPTEMBRIE 2017